marți, 29 septembrie 2009

Lumea-i o papusa trasa de sfori














Fac o pauza cu concediul, tot trebuia sa schimbam bagajele. Am altceva mai urgent!

In oras s-a terminat de câteva zile Festivalul Mondial al Marionetelor. Charleville-Mézières este capitala mondiala a teatrelor de papusi, aici este si Institutul International al marionetelor unde multa vreme director a fost o românca. Din doi în doi ani, timp de aproape doua saptamâni, sute de companii mai mari sau mai mici din toata lumea dau spectacole pe strada, în piete, în sali, pe malul Meusei, ai zice ca întreg orasul este un imens teatru de papusi. Toata urbea este sub ocupatie.

Anul asta ne-am oferit sa gazduim pe perioada festivalului un numar de artisti sau oficiali, benevolatul este un obicei frumos aici. Trebuia sa vina la noi o ziarista din Camerun si doi actori (o ea si un el) din Serbia. Din pacate pentru ea, Doamna din Camerun a preferat sa stea la o familie de francezi, pe de o parte poate ca nu i-am inspirat încredere, deh… români, pe de alta, tot poate…, da’ mai bine tac, mi-am adus aminte de marca aceea faimoasa de patefoane “His master’s voice” cu catelul care sta cu ochii tinta la stapân, dar dac-am zis ca tac, tac, poate o fi fost un mic exemplu al acelui faimos “rasism pe invers” despre care am mai vorbit. Ori, ca sa nu fiu rau, a fost doar o mica bâlba de organizare. Asa ca au venit doar tinerii sârbi, fata de 26 de ani, baiatul de 30, actori de meserie. 

Am fost spre seara sa-i întâlnesc în oras si sa-i aduc la noi. Erau dupa un drum de vreo sapte ore cu masina cu un cuplu de francezi din Nantes, tot marionetisti, la care au facut un mic stagiu de o saptamâna înainte de festival. Francezii, foarte buni vorbitori de franceza si un pic de engleza, începatori în faza de dat din mâini, iar sârbii buni vorbitori de engleza. I-am vazut obositi, iritati, tristi, cu o lehamite greu ascunsa sau mai degraba neascunsa, tot timpul cât frantuzoaica mi i-a “predat” cu proces verbal explicându-mi cât de putine obligatii avem noi fata de ei. Zâmbeam, ei i se parea ca amabil, dar eu ma gândeam la ce era acasa pregatit prin frigidere si cuhnii. Incerca sa ma convinga ca ei abia asteapta sa iasa în oras “ca doar de asta au venit, sa joace si sa viziteze”, neaparat singuri, neînsotiti. La sfârsit si-a adus aminte sa-mi atraga atentia ca o sa ne întelegem cam greu pentru ca tinerii nu vorbesc decât engleza, ca si cum sârba nu se pune iar franceza lor unica s-ar pune de doua ori. Ma rog... m-am întors spre baieti si le-am spus sa nu-si faca griji, o sa ne întelegem în engleza. I-am vazut cum s-au luminat, fata si-a scos chiar la vedere cei mai doi ochi negri pe care i-am vazut vreodata si am recunoscut pe loc toti trei (mai putin frantuzoaica), cu voce tare si în engleza ca asta este unul din avantajele tarilor din est. Oftatul lor de usurare a fost atât de minunat, de insolent si de spontan încât doamna respectiva i-a fulgerat scurt cu privirea si a continuat sa ma învete ce am de facut. 

Bineînteles ca nu doreau decât sa stea linistiti, erau obositi, le era foame si nu prea aveau ”dispozitie” sa petreaca o seara în oras, deci am ramas acasa la povesti pâna pe la 1 noaptea. Le-am dat un rând de chei ca sa nu fim legati unii de altii. A doua seara i-am invitat si pe cei doi francezi, fostele gazde ale amicilor nostri. I-am luat cu masina de la hotel, bineînteles. Dupa ce au mâncat antreurile si am facut o pauza sa se aseze prin burti zacusca, placinta cu praz, mamaliga cu brânza si ceapa verde în strachini de Horezu si telemeaua cu rosii (brânza la început? Brrrr!), au vrut sa plece la hotel, credeau ca-i gata. Prietenii nostri, întremati si odihniti, obisnuiti cu petrecerile lungi si domoale, chiar daca ”pe stil vechi”, zâmbeau cu întelegere si subînteles. Asa ca au gustat si din somonul la cuptor cum doar cuptorul nostru stie sa-l faca si putin pui cu rosii si usturoi, doar de curiozitate si direct din cratita. Cred ca au mai ciugulit si niste tarta cu mere, dupa care i-am dus înapoi la hotel, tot bineînteles. 

Baietii au învatat repede rostul casei. Dimineata plecau devreme sa-si monteze scena, Toma îsi facea  omleta lui cu sunca iar Jovana cafeaua pentru toti si lasa un biletel pe masa în bucatarie : “Buna dimineata“ pe sârbeste. 

Ne-am simtit bine împreuna, si noi si ei, aici nu se poate minti, cât am fi de “actori“. Am facut cu ei turul Ardenilor, au vazut catedrala din Reims, am fost si în Belgia sa bem o bere de Orval, “regina berii“ si m-au întrebat daca n-au nevoie de viza pentru Belgia, ca aveau doar pentru Franta. Ce mare tâmpenie e totul ! Acum vreo 30 de ani noi românii trebuia sa avem viza de Iugoslavia, acolo era orizontul pentru noi, nici macar pentru toti ! Cine a vrut sa-i termine? A propos, ca tot s-a dezbatut subiectul zilele astea: Jovana este din Serbia iar Toma de origine croata si pareau ca se înteleg foarte bine, nu s-au batut. La niste prieteni de-ai nostri au stat 5 iranieni si în casa de alaturi erau 5 israelieni si nici aia nu s-au batut, ba chiar au petrecut strasnic serile cu totii. Si-atunci? Intelege cineva ceva?

La plecarea lor cu trenul spre Paris am facut ca-n Creanga: ei mi-au promis ca la festivalul urmator vor veni tot la noi, daca pâna atunci mergem si noi la Novi Sad, poate de Pasti. Numai ca în Amintiri, copiii nu aveau ochii în lacrimi, ca Jovana. Si pe urma, când vor ajunge ei la Cannes pe covorul rosu, noi o sa fim invitatii lor, într-o loja VIP... Zau ca mergem, promit, sa dea Dumnezeu!

vineri, 25 septembrie 2009

Un concediu, primul (1)

Asadar în vara lui ’75 ne venise rândul sa plecam în primul nostru concediu. “Ba, asa concediu lung n-o sa mai aveti decât înainte de pensie!”. Avea dreptate directorul, primul concediu dupa repartitie era de fapt pentru vreun an si jumatate de osteneala pe câmpia muncii. Nu mai tin minte care era dominanta starii mele sufletesti atunci, probabil asteptam vacanta cu aceeasi nerabdare ca si-acum. Cu cei doi ingineri de sistem, Michi si George, ne-am hotarât sa facem un concediu de pomina : circuit prin Retezat, Delta si Costinesti, chiar biletele de tren erau luate tot în circuit. Iata-ne deci cu noaptea-n cap în Gara de Nord, cu rucsacurile pline de conserve de fasole cu costita si cârnati, altceva nu prea aveam de ales si multe supe la plic. ”Sa nu puneti banii în acelasi buzunar cu hârtia igienica ! ”, asta a fost singurul sfat primit de la tata, probabil de’aia îl tin minte si acum asa cum si el îl stia de la tatal lui… Si mama mi-a spus multe lucruri foarte importante pe care nu mi le mai amintesc. 

Spre dupa-masa ajungeam în Hateg la Subcetate si de acolo într-o mica halta, Ohaba de sub Piatra, de unde se vedea masivul Retezat. Obisnuiti cum eram cu bulevardul Bucegilor, vedeam parca prima oara niste munti adevarati cu vârfurile albe în august. Dupa câteva ore de mers pe jos (parca am luat si un tractor, oare?) am ajuns la Cabana Pietrele unde voiam sa ramânem o saptamâna si sa facem trasee de o zi. De acolo se poate ajunge la aproape toate frumusetile cunoscute ale masivului: vârfurile, dintre care Peleaga si Retezat sunt cele mai faimoase, lacurile si taurile adânci si pline de povesti, rezervatia. Am ajuns la vremea apusului. Jos în valea Stânisoarei unde era cabana, se ridicau deja aburii si racoarea noptii în timp ce culmea muntelui de alaturi era scaldata în soare. Senzatie stranie de alta planeta, fara atmosfera, unde lumina taie precis vidul în doua: pâna la linia asta este zi, de aici încolo e noapte. Mirosea a umed si a crud. Cabana era plina dar am gasit trei locuri la priciuri, într-un corp nou cu iz de lemn proaspat si rasina. Noaptea în “patul” larg si jilav, la unu, doi, trei ne rasuceam toti o data. 

Mai era cu noi acolo în pod o familie din Jimbolia. El fotograf, ea nevasta de fotograf si alta ea, Melitta, 17 ani, o frumoasa fata de fotograf. Ele aveau o lavita a lor pe peretele de alaturi. Ne vedeam doar seara: ei ... mai pe lânga casa, poze, plaja si plimbari scurte, noi plecam dimineata si veneam târziu, uneori dupa ce se întuneca. Mâncam si stateam la vorbe lungi pâna la ora culcarii. Colegii mei, pasionati de fotografie, discutau cu tatal, eu, deloc pasionat de asa ceva, vorbeam cu Melitta, ce sa fac... Intr-o seara am zabovit mai mult în jurul unui foc de tabara la refugiul Gentiana cu mai multe grupuri de studenti de prin toata lumea, cu o ghitara, multa muzica si bere si am ajuns la cabana pe la 11 noaptea. “Ma temeam sa nu fi patit ceva...”, era chiar îngrijorata, iar eu m-am întrebat multa vreme dupa aceea cine “sa nu fi patit ceva”, noi..., eu...

Frumos era dimineata ritualul spalatului. Mai sus de cabana, la câteva zeci de metri era locul unde se umpleau bidoanele cu apa. Ceva mai la vale câteva pietre stateau în calea apei domolind-o putin si acolo se spala lumea pe dinti. Chiar în fata cabanei un bustean cazut într-o dunga facea un mic bazin si acela era locul unde ne spalam pâna capatam o culoare sanatoasa, vinetie. Departe la vale erau niste constructii futuriste din bârne cu niste cabine cu podeaua gaurita suspendate deasupra apei, unde era vâltoarea mai mare. Ati ghicit, “toaletele”. Asa ceva nu mai vazusem, original, poate si igienic. Atunci m-am întrebat cam la ce distanta de noi este urmatoarea cabana, dar nu mi-am pus problema unde-ar putea fi în amonte ultima cabana înainte de locul unde ne umpleam noi bidoanele si ne spalam pe dinti...

In ultima seara la cabana, înainte de a merge la culcare, mi-am lasat mâna usor sa alunece pe chipul ei. Timp de aproape un an dupa aceea ne-am scris, avea de gând sa vina la Bucuresti la facultate. Toate scrisorile ei începeau cu o floare, decupata cu grija si lipita pe foaie. 

A doua zi devreme am ajuns la gara Pui într-o remorca de tractor cu câteva vaci resemnate. Aflasem ca pe valea Râului Mare urma sa se construiasca un lant de hidrocentrale. N-am mai fost pe-acolo, mi-a ramas în ochi asa frumoasa cum era atunci. Mai tin minte ca seara eram în gara la Simeria si am mâncat o rulada de pui ungureasca grozava asteptând sa ne vina trenul. Ne grabeam la Bucuresti. Aveam doar o zi sa ne schimbam bagajele ca sa plecam mai departe.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Un Director, primul

Va mai amintiti povestea cu donatorul si transfuzia. Lucram deci de aproape un an ca stagiar la un centru de calcul în Bucuresti. Nu prea era ce m-asteptasem. Nu facusem nimic din ce-am învatat 4 ani plus unul de specializare, masterul de azi. 11 luni de cursuri de formare, de sedinte de partid, de alegeri UTC, de partid si sindicat, de primiri oficiale unde trebuia sa fim la 6 dimineata la stâlpul 54 pe Kisseleff ca pe la prânz trebuia sa treaca Bocassa cu Ceasca, 11 luni de învatamânt politic si de scandaluri cu directorul. Mai ales de scandaluri cu directorul. El, un tip dintr-o bucata, masiv, pe care rugby-ul îl facuse dur dar si cinstit, caruia îi placea viata cu tot ce înseamna asta frumos dar si uneori criticabil si cu un suflet “încapator” pe care încerca degeaba sa-l ascunda. Noi, veniti toti din facultate cu medii frumoase si cu o gramada de fumuri în cap, dar cam atâta. Unul facuse specializare în Statistica, altul în Lingvistica matematica, eu în Cercetari operationale si ne-am trezit peste noapte într-un abia înfiintat centru de calcul al unui minister. Si înca ce minister! Numai inginerii electronisti erau mai apropiati de calculatoare. Ne umbla mintea numai la publicat articole si la ce-o sa facem dupa ce terminam stagiul si plecam de-acolo. Eventual mai repede de trei ani. Sisteme informatice, fluxuri de informatii, aiurea, eram plini de teorie, dar de facut nu facuseram niciodata nimic. “Ba, daca partidul îti cere sa treci Dunarea înot, o treci ba, chiar daca nu stii sa înoti. Ai înteles? ... ‘re-ati ai dreacu’ ca nu stiti nimic!!”, ne spunea tare, sa se-auda pe geamul deschis la etajul 1 unde erau ministrii, dar ne mai facea si cu ochiul. Plecam si noi înjurându-l, mai încet si tot facându-i cu ochiul. Era ca la balamuc, o cearta permanenta. Cred totusi ca a fost cel mai bun director pe care l-am avut. Ce avea de spus spunea în fata, era iute la mânie, dar incapabil sa faca rau. Sa stii sa strângi mâna cuiva dupa o disputa, la rugby sau aiurea, asta nu-i pentru cei marunti. In plus, un tip cu umor nu poate face rau cuiva. Ori lui îi placea grozav sa glumeasca dar functia îl obliga sa fie si serios. In biroul meu mai era unul de acelasi calibru cu mine la ce prostii ne umblau prin cap, el era poate chiar mai grav: Gigel. Si mai erau si niste fete care dupa un început mai timid se modelasera dupa chipul si asemanarea noastra. Cu Gigel de exemplu n-am avut nevoie decât de o zi de încercari ca sa aruncam unul spre altul, pe diagonala biroului si pe la 3 metri înaltime câte o sticla de Pepsi si sa reusim sa le ciocnim în aer. Sticlele erau goale si evident s-au spart, asa cum calculaseram, în punctul cel mai de sus al traiectoriei lor, cu consecintele asteptate : tot biroul s-a umplut de cioburi. In timpul testelor fetele erau sub birouri. I-am spus uneia din ele: ”Laura stai cuminte acolo, facem noi curat, dar mai încet ca mă tai în sticle”. ”Ba mă-ta-i în sticle” mi-a raspuns ea calm, luând o gura de cafea, îsi luasera de toate în adapost. Când am vazut ca ne putem baza si încrede unul într-altul am pregatit ceva serios fara sa stim cui anume. Putea fi oricine, de la colegi pâna la ministru, trecând prin sefi, directori, oricine intra la noi. Am pus pe coltul unui birou, cel mai aproape de usa, un teanc mare de dosare cu copertile lipite una de alta. Deasupra, pe ultimul dosar, am lipit cel mai apetisant piscot de sampanie pe care l-am vazut vreodata: mare, auriu, crescut frumos si acoperit cu zahar vanilat. Il pudram în fiecare zi ca sa fie zaharul proaspat si mirositor. Cine a cazut în capcana? Directorul bineînteles! A intrat într-o zi ca o furtuna, cu scandal pentru unul din noi doi. A strigat ce-a avut de zis, s-a întors si când sa iasa a vazut piscotul cu coada ochiului si l-a luat din mers. Nervos cum era gestul a fost cam brusc si a ramas în mâna cu piscotul lipit de coperta si cu celelalte coperti atârnând ca o armonica pâna jos. Hârtiile erau împrastiate prin tot biroul. La asa succes nu ne asteptam nici noi. Ne-a apucat pe toti un râs nebun, râsul acela care nu mai tine seama de nimic... A iesit trântind usa si ne-a chemat la el prin secretara. Inca mai râdeam când am intrat în biroul lui si l-am gasit si pe el râzând cu lacrimi. “Ba, voi sunteti asa tâmpiti tot timpul sau numai din când în când?”.

joi, 10 septembrie 2009

Poezia "Minunea" de Marin Sorescu

Cred ca învatatul rolului pentru un actor este ceva care se deprinde la “scoala”, este o chestiune de exercitiu. Inainte sa-si dezvolte talentul de a încânta publicul, un viitor actor învata sa învete texte. Nu stiu exact cum face, sigur este ca el învata un rol mai usor decât mine. Pe urma viitorul actor mai învata sa “spuna” rolul, sa-l traiasca, sa-l interpreteze, sa-l filtreze prin sufletul lui. Si capata astfel si o usurinta de a vorbi, pe care nu o are orice muritor.

Dan Puric este un excelent actor. Deci prin formatia sa are capacitatea de a învata cu usurinta texte. De-a lungul carierei a devenit coregraf si un cunoscut artist de pantomima. Comunica deci (si) prin gesturi, nu (doar) prin vorbe. Cartea sa Despre omul frumos este surprinzatoare. Frumoasa fara îndoiala si mai ales interesanta pentru ca aproape jumatate din ea este formata din citate din filosofi, sfinti si Biblie. In cealalta jumatate autorul ne vorbeste cu mai putina “disciplina filologica” decât cei din care citeaza despre starea actuala a omenirii. Si astfel aflam ca:
- poporul român este “o rasa”;
- “Fixitatea speciei” este data de martiri, puscariasi si veterani de razboi, deci geniile, oamenii de stiinta si de cultura, printre care si D-sa, trec oarecum pe planul doi;
- “In biserica realizezi ca existi, în MALL realizezi ca esti porc: bagi în tine, este marea crapelnita“. Intrebare, ca sa stiu unde ma situez: daca în biserica ma simt bine si linistit si fac piata la Carrefour, eu ce sunt?;
- "Omul frumos nu mai este la moda, la moda este omul util, ... eficient, omul cip, teleghidat", deci, zic eu, omul frumos nu este util, eficient etc.;
- Prima carte i s-a tiparit în 70000 exemplare. “Am ramas si eu foarte surprins (deci superlativul absolut, nota mea, DV) si de ce sa nu marturisesc (chiar esti curios sa vezi ce poate fi mai ceva decât foarte, tot nota mea), placut impresionat (esti un pic dezumflat, tot eu);
- traim în “imperii ale urâtului” ;
- omul rasaritean este superior omului apusean ;
- “vom trai în haiducie“ ;
- cartea este de fapt transcrierea unui sir de conferinte si predici (!!!!??) tinute în aproape toate judetele tarii, inclusiv în biserici...

Toate citatele sunt inevitabil scoase din context, dar pentru ca nu mi-am permis comentarii ci doar câteva silogisme, ma veti întelege ca n-am avut loc pentru toata cartea.

Imi cer scuze pentru aceasta paranteza, revin acum la titlul si subiectul acestui text. Poezia Minunea de Marin Sorescu începe cam asa, a trecut multa vreme de când o stiam pe de rost: “Lui Lungu i s-a aratat Dumnezeu azi-noapte. A avut el asa, o vedenie iesita din comuna care-a întors tot satul cu curu-n sus“ si se termina astfel : “Si a mers el asa, propovaduind prin pustie, pâna aproape de Caracal“.

joi, 3 septembrie 2009

Paris în august


Mandy, Make Up Your Mind ... Hai mai fato, hotaraste-te, da ori ba?
Acum vreo trei saptamâni, într-o duminica, stateam la masa cu fetele pe o terasa revarsata pe un trotuar. Tipic parizian... Asta-mi place, sa stau eu si sa se mai plimbe si altii. Eram într-un miez de zi însorita si norocoasa, aproape de Place des Abbesses, la jumatatea drumului între Pigalle si Montmartre. Este unul din putinele lucruri si locuri care-mi mai plac în Paris. Aici nu te poti grabi pentru ca panta e mare si e greu de urcat repede, cartierul este boem si lumea amestecata. Nu sunt ambulante, politii, sirene si autobuze. Oamenii se plimba, unii manânca sau beau o bere, discutând în multe limbi sau pur si simplu tacând, într-o moleseala molipsitoare. Mâncasem ce ne daduse o fetita blonda cu ochi albastri, o prea frumoasa fata ca sa fie frantuzoaica. Si nici nu era. De dupa colt se auzeau aduse de vânt sunetele unei trompete, glasuri, aplauze razlete, din când în când un fluierat scurt si scazut de politist. Ne-am dezlipit cu greu de scaune, am facut câtiva pasi si ne-am asezat mai încolo într-un mic parculet cu platani, pe treptele unui chiosc. Se cânta si se asculta jazz, se mânca înghetata si se bea bere, uneori mai trecea câte o bicicleta luând-o în sus spre catedrala, era un concurs probabil si un gardian sufla timid în fluierul lui, sa nu deranjeze dar sa si deschida drumul ciclistilor. Atmosfera de început de secol…trecut. Era ceva ciudat însa, sunetele muzicii ma faceau din ce în ce mai atent. Nu era nimic strident, era o placere care se oferea si nu cerea nimic în loc. Dupa atâta saracie indecenta si ostentativa care cersea pe Elysée cu o seara înainte prin preajma unor bogatii si mai indecente, sa vezi în sfârsit ceva decent parea iesit din comun. Si cum nu-mi place ideea de excelenta a normalului am devenit atent. O voce cânta într-o engleza deloc mutilata. Fiecare muzician avea mai multe instrumente, în jurul lor pe jos erau sticle de apa si termosuri cu cafea, stai putin, asta-i altceva, nu par a fi chiar unii care îsi câstiga un pahar de bere cântând. In fata, pe o masa, mai multe CD-uri. Am cumparat un CD într-o pauza, am vorbit cu cel care cânta si “juca” la trompeta, ne-a povestit putin despre el si prietenii lui, pe urma s-a asezat sa se odihneasca cu o carte în mâna. Are acasa la Venice o nevasta si doua fete. Deodata l-am privit cu simpatie. Cine are o fata (sau fete) este un om adevarat.
M-am uitat si pe internet si iata ce-am aflat. Richard Miller locuieste lânga LA, în California. Jazzul l-a purtat cam peste tot în America si prin alte parti. Dupa ce a facut un quartet de jazz la Paris în 1990 pentru câteva spectacole, Richard « Dick » Miller a revenit în Orasul Luminilor pe la sfârsitul anilor ’90 ca sa se alature francezilor Philippe « Alfred » Audibert, Siegfried « Ziggy » Mandace si Jean Cortes, îndragostiti si ei de jazzul anilor ’20. Au avut spectacole dar au cântat si pe stradute romantice si în bistrouri. Discul se si numeste « Hot Jazz dans le Boulevard » si se pot auzi chiar zgomotele strazii.

I'll Be a Friend With Pleasure

Hot Lips
Lumea vorbeste, cineva bate ritmul, unul fluiera, câtiva aplauda..., nu, nu e textul mai bun, e foarte real, muzica face totul...