marți, 7 aprilie 2009

Numele vietii tale...

Ce simti când pronunti un nume la care tii ? 

Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune. 

Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa. 

Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.

Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Scrieti baieti, numai scrieti!